Fumatul este dependenţa de o proastă imagine de sine
Posted by Adrian Ciubotaru on 9.3.2009
Am fumat fără oprire din primăvara lui 2000 până în primăvara lui 2009. Am fumat noua ani fără întrerupere mai mult de un pachet pe zi. Am trecut de la Winchester la L&M, prin Derby şi R&M, prin patru ani de facultate, cu Lucky Strike şi cu Marlboro.
Cititorii mai vechi ştiu că acum câţiva ani, partea de sus a acestui blog conţinea pe subsemnatul cu o ţigară în gură. Unii prieteni chiar glumeau că nu mi-au văzut nicio poză în care să nu am o ţigară, iar unii dintre ei ştiau pe cine încercam să imit prosteşte.
Am început 2009 cu gândul să mă las de fumat, a urmat apoi o perioadă în care n-am mai fumat în cameră, însă momentul final îl tot amânam. Am citit apoi articolul lui Buddha, i-am cerut cartea lui Allen Carr (pe care n-am terminat-o de citit), iar acum o săptămâna am aruncat ultima ţigară.
Cartea am păsat-o mai departe lui Dan Dumitrescu (Dan m-a încurajat când a trebuit, iar acum la rândul meu îi urez succes!), iar eu am început prima săptămână de nefumător.
Am trecut prin următoarele situaţii:
- întâmplare cu mulţi nervi
- ieşire la bere
- situaţie socială cu nouă fumători într-o cameră timp de câteva ore.
şi nu am simţit nicio luptă cruntă cu mine însumi pentru a nu fuma.
În ultimele luni m-am lovit de toate prejudecăţile care zburdă liber (şi asumate necritic) în jurul acestui prost obicei:
“Primele trei zile sunt cele mai grele”
“Prima săptămână este cea mai grea”
“Să te văd în două săptămâni!”
“Să te văd după o lună”
“Nu-ţi vine să te urci pe pereţi?”
“Când m-am lăsat, prietenii m-au rugat să mă apuc din nou. Devenisem nesuferit.”
Dimpotrivă, am devenit mai calm.
Nu este nevoie de multă voinţă pentru a nu mai fuma, este nevoie doar de o asumare corectă a imaginii de sine.
Eu îmi făcusem iluzia că fumatul îmi da o aură anume şi, mai grav, mă îmbibasem de ideea falsă că fumatul mă ajută să meditez, mă ajută la concentrare.
Farmecul meu personal (puţinul cât există) nu depinde de ţigară, iar dacă e să fiu genial (puţinul cât sunt), sunt şi fără ţigară.
Am realizat subtil şi frumos că nici măcar nu-mi plăcea să fumez, iar acest lucru a contribuit mult la alegerea metodei uşoare.
Dacă îţi imaginezi că ai nevoie de multă voinţă pentru a te lăsa de fumat, vei consuma multă energie în actul renunţării şi vei rămâne cu gândul iluzoriu că ai renunţat la ceva, că ai sacrificat ceva, că o anumită plăcere a vieţii îţi va fi refuzată pentru totdeauna.
N-am sacrificat nimic, ci am ales să mă simt mai bine şi mai sănătos. Poate sună că şi cum am descoperit o formulă miraculoasă, însă am găsit doar un mijloc mai responsabil de-a mai purta faţă de mine însumi.
Amânasem atât de mult timp să mă las de fumat pentru că mi se crease imaginea calvarului de după:
“O să-ţi fie foarte greu, ai să vezi!”
“Eşti dependent, o să te laşi greu de tot.”
Îmi închipuiam o luptă teribilă şi aşteptam momentul potrivit, însă nu nicotina era problema, ci dependenţa de o proastă imagine de sine.
Mă ajută mult conştientizarea faptului că pariul meu cu nefumatul este doar un mic fragment dintr-un pariu mult mai mare cu mine însumi. Un pariu care e mai larg decât sănătatea mea fizică .